Articole

Având în vedere numărul mare de confesiuni religioase, fiecare promovând o învățătură distinctă, există posibilitatea ca nașterea spirituală a unei persoane să nu fie rezultatul lucrării lui Dumnezeu, ci al influenței învățăturilor omenești. Este posibil ca și tu să te afli într-o astfel de situație: la momentul convertirii, să fi primit „ochelarii” confesiunii din care faci parte, iar nașterea ta spirituală să fi fost determinată mai degrabă de voia oamenilor decât de voia lui Dumnezeu.

După moartea împăratului Iulian, a domnit Iovian, iar după moartea acestuia din urmă, imperiul i-a revenit lui Valentinian, care este numit în mod obișnuit Valens. Și el și-a pătat mâinile cu sângele creștinilor, însă nu atât de excesiv ca unii dintre predecesorii săi. Cu toate acestea, el nu poate fi scuzat, întrucât a făcut ca unii oameni evlavioși care respectau doctrina lui Hristos să fie condamnați la o moarte foarte crudă, pentru că, la fel ca și Ioan și Pavel, menționați mai sus, au refuzat să îndeplinească serviciul militar. A se compara P. J. Twisck, Chron, cartea a 4-a, p. 114, col. 1, cu Jan. Crespin, în tratatul său, care tratează despre asupririri, f. 114.

Au existat doi prieteni speciali, Ioan și Pavel, care s-au opus războiului și vărsării de sânge. Ei au fost chemați la război și îndemnați să se angajeze în el, dar cum nu au consimțit, au fost, de aceea, precum și din cauza adevăratei lor mărturisiri creștine, condamnați la moarte ca eretici. Cu privire la aceasta, diferiți autori scriu astfel: „Ioan și Pavel au trebuit să moară, pentru că nu au vrut să se angajeze în război, ci i-au răspuns Apostatului: ‘Noi suntem creștini; nu ne este permis să ne angajăm în război’.” În Grondelijke Verklaringe Danielis, en Johannis Openbaringe, tipărit la Harlem, 1635 d.Hr., pagina 56, din diferiți alți autori.

Erau doi frați, Donoțian și Rogatian, originari din Italia; unul dintre ei, Donoțian, acceptase adevărata credință creștină și fusese botezat pe baza ei; dar celălalt, Rogatian, nu primise încă botezul, era totuși un neofit sau catehumen, fiind adus la cunoașterea adevărului creștin prin intermediul fratelui său. Amândoi au fost arestați. Atunci Rogatian își dorea foarte mult să fi fost botezat, căci știa că va trebui să moară; dar acest lucru nu se putea întâmpla, căci nu exista niciun prilej. De aceea, fratele său, Donoțian, s-a rugat lui Dumnezeu, ca sângele lui să i se ia în considerare pentru sacramentul botezului. A doua zi, amândoi au fost decapitați, în anul 360 d.Hr. P. J. Twisck, Chron., cartea a 4-a, fol. 106, col. 2, din tratatul, Grondig Bewijs van den Heyligen Doop, litera B. De asemenea, Leonh. în tratatul, lib. 2. Acești autori trebuie să fie comparați între ei.

În jurul anului 1553, în Bergen op Zoom, în Brabant, se afla un negustor pe nume Simon, care stătea în piață pentru a-și vinde marfa. Când preoții au trecut pe lângă el cu idolul lor, acest Simon nu a îndrăznit să dea onoare divină acestui idol făcut de mâini omenești (Dan. 3:18), ci, conform mărturiei lui Dumnezeu prezentată în Sfintele Scripturi, se va închina și va sluji numai Domnului Dumnezeu.

Lui Eugenius, pentru că L-a mărturisit pe Hristos și pentru că a mustrat răutatea păgânilor, i s-a tăiat limba, i s-au rupt mâinile și picioarele și astfel a plecat din această viață, continuând cu stăruință în Domnul. Auxentius, un diacon al bisericii creștine din Auracea, în Asia, a fost decapitat pentru același motiv – pentru credința în Hristos. Maodatius a fost spânzurat de degetele de la picioare și, după ce a fost străpuns cu sulițe înroșite și ars cu torțe, a fost lipsit de viață pentru mărturia lui Isus.

Necazul din acest timp a fost foarte mare și nu a încetat; astfel încât toți cei care au părăsit cu adevărat idolatrul Babel roman și s-au întors la Ierusalimul spiritual al bisericii pașnice a lui Isus Hristos au fost imediat declarați că și-au pierdut viața. Acest lucru a apărut la începutul anului 1553, la Amsterdam, în cazul lui Herman Jans, un nativ din Sollem și un novice evlavios și cu frică de Dumnezeu, care era pregătit să primească botezul pe baza mărturisirii credinței sale. Fiind încă în primul său zel pentru adevărul divin, el a fost prins de conducătorii răutății și adus prizonier la Amsterdam, unde a trebuit să sufere multe supărări și chinuri, aplicate asupra lui cu scopul de a-l îndepărta de la credință; dar rămânând neclintit și ferm, a fost condamnat la moarte, pentru a fi ars ca eretic; sentință care i-a fost citită în public la tribunal, în ziua de 14 ianuarie 1553, și a fost executată în aceeași zi, după cum reiese din următoarea sentință, pe care noi, ca dovadă a acestui fapt, am primit-o din registrele penale ale orașului Amsterdam. Aceasta sună după cum urmează:

Printre numeroșii martori evlavioși ai lui Isus Hristos, care și-au dat viața pentru adevăr, Lucian, care era un bătrân al bisericii din Antiohia, nu a fost unul dintre cei mai mici; pentru că se spune despre el că era un om foarte evlavios, înțelept și elocvent, foarte versat în Scripturi, dar mai ales că a pecetluit cu îndrăzneală toate acestea cu sângele și moartea sa, spre cinstea lui Dumnezeu. Judecătorul l-a întrebat, în timp ce se afla în fața scaunului său de judecată, spunând: „O, Luciane, cum se face că tu, care ești un om atât de înțelept, urmezi această sectă, pentru care nu poți da nici un motiv? Sau, dacă ai vreunul, să ni-l spui”.

În anul 1552, a fost arestat sub administrația contelui de Kulenburgh, pentru mărturia lui Isus, un băiat pe nume Cornelis; a fost ținut în închisoare în acest loc timp de aproximativ trei ani și apoi a fost ars pentru adevărul lui Hristos. În timpul întemnițării sale a fost foarte asaltat de preoți, călugări și prelați, care erau adunați în castelul din Kulenburgh. Acești slujitori ai spusului antihrist roman au întins multe capcane pentru respectivul tânăr, pentru a-i prinde în capcană sufletul; i-au aplicat torturi severe, pentru ca el să-și numească tovarășii de credință, iar apoi l-au umplut din nou cu promisiuni frumoase din această lume, urmând aici exemplul stăpânului lor, Satana, cu Mântuitorul nostru Isus.

În documentele scrise, prin intermediul grefierului tribunalului penal, de către proconsulul Dulcetius, cu privire la unii martiri evlavioși, este pronunțată, la sfârșit, o anumită sentință de moarte asupra a trei surori, care au continuat cu fermitate în adevărul lui Hristos. Ultima parte a înregistrărilor menționate mai sus conține, în legătură cu aceasta, următoarele cuvinte: „Și când el (Dulcetius) a cerut hârtie, a scris această sentință de moarte: „Întrucât Irene nu a vrut să se supună decretului împăraților și să jertfească zeilor, și rămâne în continuare creștină, de aceea poruncesc ca ea să fie arsă de vie, așa cum au fost cele două surori ale ei”.

După cum este cunoscut și evident, conform mărturiei dumnezeieștilor Scripturi, că toți cei care au fost drepți și au trăit cu evlavie în Hristos Isus, au avut de suferit de la începutul lumii, așa și această Maria, ca femeie evlavioasă și cu frică de Dumnezeu, a avut parte de această suferință. Pentru că, întrucât ea, conform cerinței Scripturilor, fusese botezată pe baza adevăratei credințe, ca mădular a Trupului lui Hristos, și se purtase o vreme într-un mod ziditor printre frați și printre toți oamenii, invidia balaurului s-a manifestat, iar executorul judecătoresc din Monjou a făcut să fie adusă și întemnițată la Monjou, unde a rămas închisă mai bine de un an. Și, deși a avut de suferit mult, totuși a îndurat cu bucurie. Îndemnul ei constant către toți cei evlavioși era să umble în dragoste și să țină strâns legământul lui Isus Hristos. Efes. 5:2. Ea însăși se străduia în mod constant să-și prezinte trupul ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, și ca să fie zidită o casă duhovnicească bine împodobită pe dinăuntru cu cuvântul lui Dumnezeu. Rom, 12:1; 1 Pet. 2:5.

Pe la începutul anului 308, câțiva creștini cu frică de Dumnezeu au părăsit Egiptul, cu intenția de a călători în Cilicia, pentru a le aduce celor care, pentru mărturisirea credinței, fuseseră izgoniți în minele de acolo, câteva lucruri de trebuință în mizeria și sărăcia lor. Au fost prinși la Cezareea de către garda de la poarta orașului. Unii dintre ei au fost trimiși în mizerie și sclavie prin aceeași sentință, care consta în aceasta: să li se scoată ochiul drept, să li se taie genunchiul stâng și să li se ardă rana; și astfel, cu un singur ochi și cu un singur picior au fost siliți să muncească în această robie grea.

Când a venit al cincilea an al celei de-a zecea persecuții, în a doua zi a lunii aprilie, în duminica învierii Mântuitorului nostru, Teodosia, o fecioară temătoare de Dumnezeu din cetatea Tirului, în vârstă de vreo optsprezece ani, a venit la niște martiri legați din Cezareea, pe când stăteau în fața tribunalului, pentru a primi sentința de moarte. Motivul pentru care a făcut acest lucru a fost acela de a-i saluta cu afecțiune și de a-i mângâia în situația lor extremă.

Willem, dulgherul, locuia în Weesz, un sat care aparținea de țara Cleves; era un om foarte pașnic și pios, care, din cauza credinței creștine, a trebuit să părăsească țara sa natală și, când nu a vrut să se conformeze lumii, a fost adus prizonier din Weesz la Cleves și, după ce a fost închis acolo timp de aproximativ un an, a fost în cele din urmă decapitat. A scris mai multe scrisori din închisoare.

Când persecuția lui Dioclețian era la apogeu, o văduvă din Iconia a încercat să fugă de ea; de aceea a plecat cu copilul ei, care avea trei ani, din Lyconia la Seleucia și de acolo la Tars, în Cilicia. Dar ea nu a putut rămâne ascunsă acolo de focul acelei persecuții, căci Alexandru, proconsulul care avea jurisdicție acolo, a prins-o. După multe eforturi zadarnice de a o convinge să renunțe la credința creștină, el a făcut să fie biciuită cu piei de vacă tare.

În anul Domnului 1551, Jerome Segers, împreună cu soția sa Lijsken Dircks și Big Henry au căzut în mâinile tiranilor, pentru mărturia lui Isus, la Anvers în Brabant. Au suferit multe chinuri grele și examinări ascuțite, dar, prin harul lui Dumnezeu, le-au îndurat pe toate. Și cum ei, prin credință, erau atât de ferm legați de Căpetenia lor Isus Hristos, încât nimic nu-i putea determina să apostazieze, i-au dus pe Jerome Segers și pe Big Henry la măcel, în a doua zi a lunii septembrie, 1551 A.D. 1551. Amândoi, fiecare la un rug, și-au predat trupurile cu mare statornicie lui Dumnezeu ca pe o jertfă de miros plăcut. Lijsken Dircks, soția lui Jerome Segers, care era însărcinată, a fost (după ce a născut) băgată într-un sac dis-de-dimineață, între orele trei și patru, și în mod ucigaș aruncată în Scheldt și înecată, înainte ca oamenii să se trezească. Cu toate acestea; au fost unii care au văzut acest lucru, care au mărturisit despre credința ei fermă și neclintită până la moarte. Acum se odihnesc împreună sub altar. Citiți următoarele scrisori frumoase scrise de ei, care atestă credința lor puternică, speranța fermă și dragostea lor arzătoare față de Dumnezeu și de sfântul său adevăr.

În același an, doi creștini evlavioși din Tesalonic, Agathopus, un diacon, și Teodulus, un lector, din biserica din Tesalonic, au fost arestați pentru mărturia lui Isus Hristos și aduși în fața lui Faustin, guvernatorul orașului. Acesta l-a luat mai întâi pe Teodulus, cel mai tânăr, pentru a-l chinui, punându-l să fie dezbrăcat și legat. În timp ce Teodulus era chinuit, strigătorul l-a chemat: „Sacrifică și vei fi eliberat.” Teodulus a răspuns: „Poți să-mi dezbraci trupul, dar niciodată nu-mi vei abate inima și mintea de la credința în Dumnezeu”.

În anul 1528, în miercurea de după Ziua Tuturor Sfinților, fratele John Bair din Lichtenfels a fost arestat pentru credința și adevărul divin și a fost închis timp de douăzeci și trei de ani într-un turn din Bamberg, în Franconia, din cauza constanței sale, după cum se vede din următoarea scrisoare, scrisă de el de acolo către bătrânii bisericii. Aceasta sună astfel: „Dragi frați, am primit tăblițele de scris și relatarea doctrinei și credinței religiei noastre, precum și șase lumânări și stilouri; dar cea mai importantă, Biblia, nu am primit-o, așa cum este scris în partea din față a tăblițelor; dar este cererea mea, ca voi să mi-o trimiteți, dacă mai poate fi găsită; pentru că aș dori să o am mai presus de toate lucrurile; dacă acest lucru este conform voii lui Dumnezeu; pentru că sunt în tristă lipsă de ea, și sufăr o mare foame și sete de cuvântul Domnului în acești mulți ani lungi. Lui Dumnezeu și bisericii sale îi fac această plângere; zilele mizerabilei mele închisori sunt de douăzeci de ani fără opt săptămâni; miercurea de după Ziua Tuturor Sfinților va fi aniversarea. Eu, John Bair din Lichtenfels, cel mai nenorocit dintre cei nenorociți și cel mai părăsit dintre cei părăsiți, întemnițat în Isus Hristos, Domnul nostru, fac din nou această plângere lui Dumnezeu și îngerilor Săi, precum și tuturor lucrătorilor și bisericilor Sale. Acum, preaiubiții mei frați și surori în Domnul, rugați-vă lui Dumnezeu pentru mine, ca să mă izbăvească de această primejdie și de această mare strâmtorare, strâmtorare care este de nedescris; aceasta o știe Dumnezeu, iar eu, sărmanul, și voi o știți împreună cu mine. Pe data viitoare.”

La scurt timp după moartea martirilor Apphian și Ulpian, dușmanii adevărului divin și creștin au pus mâna pe Aedesius, fratele lui Apphian. După ce a făcut multe mărturisiri excelente pentru numele Domnului, a fost condamnat să fie trimis ca sclav în minele din Palestina. În cele din urmă, când s-a întâmplat să vadă, în orașul Alexandria, cum proconsulul pronunța sentința de moarte împotriva creștinilor și uneori făcea ca numeroasele nedreptăți să fie îngrămădite asupra persoanelor în vârstă, împreună cu alte răutăți practicate de el, el a intrat cu îndrăzneală în curte la judecător și l-a mustrat în mod deschis din cauza sentințelor nedrepte și rele pe care le pronunța asupra creștinilor nevinovați. Pentru aceasta a fost chinuit în modul cel mai nemilos, dureri pe care le-a îndurat cu blândețe și nu mai puțină stăruință. Apoi a fost aruncat în mare și înecat, așa cum se făcuse cu fratele său. Vezi cărțile citate în martiriul lui Apphian și Ulpian.

La opt zile după sacrificarea persoanelor precedente, o femeie pe nume Catharine a fost și ea condamnată la foc. În timp ce se afla încă în închisoare, a fost foarte chinuită de călugări, pentru a o face să apostazieze, dar ea a spus „Rămân atât de fermă în credința mea, încât pentru ea, spre cinstea lui Dumnezeu, voi suferi să fiu arsă pe rug. Tu ce ai face pentru credința ta? Nu prea multe, cred. Prin urmare, pocăiește-te, înainte de a fi dat de rușine”.

În acea vreme, aproape în aceleași zile (ale martirului Apphian), în cetatea Tirului a fost adus un alt tânăr, pe nume Ulpian, care, după ce a fost îndelung și foarte aspru chinuit, a fost în cele din urmă condamnat la o moarte neobișnuită, pentru mărturia lui Isus Hristos, și anume: să fie înfășurat gol împreună cu un câine și o viperă, în pielea proaspătă a unui bou sau a unei vaci și astfel aruncat în mare. Această sentință a fost executată în apropierea orașului Tir; dar marea își va da morții, și atunci acest evlavios martor al lui Isus Hristos și tovarășii săi vor fi răsplătiți și încununați de Domnul cu cununa nemuririi. Vide supra Mellin, ex Euseb. Hist., lib. 8, cap. 15.

Când a început al treilea an al persecuției menționate mai sus (a X-ea), a apărut a doua prigoană a creștinilor în Palestina, prin intermediul unor scrisori care fuseseră trimise în numele împăratului către Urbanus, proconsulul, prin care se dădea ordin magistraților din fiecare oraș: să depună cea mai mare diligență pentru ca toți creștinii, bărbați și femei, bătrâni și tineri, să jertfească zeilor; și ca strigătorii să cheme în cetatea Cezareei pe bărbați, femei și copii, să se adune în templele idolilor; și de asemenea, ca șefii fiecărui cartier al orașului să citească de pe listele lor numele fiecărui cetățean, astfel încât să fie imposibil ca cineva să se ascundă. Acest lucru a provocat o mare suferință și necaz în tot orașul.

În anul 303, doi frați, Primus și Felician, au fost aduși prizonieri în fața judecătorului penal al orașului Numenta, în Italia. Acesta l-a interogat mai întâi pe Felician și l-a întrebat dacă preferă să sacrifice zeilor, să trăiască în onoruri și să vadă zile bune sau să fie torturat până la moarte cu tot felul de chinuri. Felician a răspuns: „Cum poți să-mi vorbești de zile plăcute? Am acum optzeci de ani și am fost luminat de cunoștința mântuitoare a lui Hristos timp de aproximativ treizeci de ani; da, încă găsesc cea mai mare bucurie a inimii mele în slujirea Lui. Și tu ai vrea să mă convingi să îl părăsesc pe Mântuitorul meu și să accept în locul Lui poftele deșarte ale acestei lumi! Departe de mine, căci am hotărât să mă lipesc de Hristos, Domnul și Dumnezeul meu, până la ultima suflare a vieții mele.”

Din cauza persecuției severe și mari care se desfășura pretutindeni în Țările de Jos împotriva creștinilor adevărați, patru credincioși evlavioși, printre alții, pe nume Joris, Wouter, Grietgen și Naentgen, au fugit, în anul 1551, din Lier, în Brabant, la Gent, în Flandra. Ei nu locuiau de mult timp în acest din urmă loc, când au fost trădați de un Iuda și au fost aduși prizonieri din casele lor la castelul contelui, unde i-au mulțumit cu bucurie lui Dumnezeu și i-au cântat laude, pentru că au fost considerați vrednici să sufere pentru Numele Lui. Când au fost asaltați de călugări și de alți sofiști, ei și-au mărturisit liber credința lor, de la care nici o subtilitate nu i-a putut abate; dar au rezistat cu vitejie, cu ajutorul adevărului, seducătorilor care căutau să le ucidă sufletele, iar apoi au fost condamnați la moarte în virtutea mandatului imperial, pentru că au apostaziat de la biserica romană, au disprețuit botezul copiilor și au fost botezați pe baza credinței. Au fost condamnați să fie arși pe rug fără a fi strangulați. Ei le-au mulțumit domnilor, iar Grietgen a spus „Stăpânii mei, cruțați trei ruguri; putem muri toți patru la un loc, pentru că duhovnicește suntem de aceeași părere.” Rom. 12:16. Erau bucuroși în Domnul și au mulțumit mult lui Dumnezeu. Naentgen a spus: „Aceasta este ziua pe care am așteptat-o atât de mult.” Au venit apoi opt călugări, ca să-i chinuie; totuși, ei nu au acceptat sfaturile lor, dar Grietgen a spus „Scoateți-vă hainele lungi și învățați-vă pe voi înșivă, înainte de a vă implica să-i învățați pe alții”. Au fost duși la moarte ca niște oi la tăiere, călugării însoțindu-i, cărora le-au spus: „Nu, nu, nu: „Stați înapoi; lăsați-ne în pace, căci vă cunoaștem bine și nu dorim să vă ascultăm”.

Când Constantinus Chlorus și Galerius Maximianus au fost cezari pentru a patra oară, împărații Dioclețian și Maximian au emis un edict pentru întreaga lume, care a fost transmis autorităților din toate coloniile sau orașele libere ale romanilor, și care spunea următoarele: să ceară cărțile și legile divine ale creștinilor din mâinile episcopilor și învățătorilor lor. O copie a acestui edict, printre altele, a fost afișat în orașul Thibaris, în Africa, în a cincea zi a lunii iunie.

La 21 iulie 1551 A.D., doi creștini evlavioși, un frate pe nume Gillis și o soră pe nume Elizabeth, au fost condamnați la moarte ca eretici, în conformitate cu decretul imperial, la Gand, în Flandra. Ei nu au fost duși la moarte la ora obișnuită, ci la ora 1 după-amiaza. După ce au urcat pe eșafod, s-au rugat lui Dumnezeu. Între timp, călăul i-a desfăcut rochia Elisabetei, care, când s-a ridicat, a căzut, astfel încât ea a rămas în picioare în schimb și în pantalonii de in, pe care călăul, în semn de batjocură, o pusese să și-i pună. Simțindu-se foarte rușinată din această cauză, ea s-a dus imediat la rug, iar apoi a spus „Îți mulțumesc, Doamne, că sunt vrednică să sufăr pentru numele Tău. Mă aflu acum la piatra de încercare, la care sunt încercați aleșii lui Dumnezeu. Doamne, întărește-mă și nu întârzia”.

Pe când soldații împăratului Dioclețian se ocupau cu prinderea creștinilor, un oarecare tată, numit Mattheus, și cei doi fii ai săi, Justinian și Justus, călătoreau spre Auxerre, în Burgundia, locul lor de reședință. Dar fiind denunțate, între timp, de niște informatori răi, au fost urmăriți de soldații mai sus menționați și de patru călăreți trimiși de proconsulul împăratului. Fiul cel mic, Justus, dându-și seama de acest lucru, a comunicat acest lucru tatălui său și fratelui său, care s-au ascuns într-o peșteră, dar Justus a vegheat afară. Când i-a văzut pe călăreți, a ieșit în întâmpinarea lor. Fiind întrebat de ei cine este și unde sunt tovarășii săi, a răspuns: „Mă numesc Justus și mărturisesc de bunăvoie că sunt și eu creștin; dar, întrucât vă consider persecutori ai creștinilor, nu-mi este permis să-mi trădez tovarășii”.

În jurul anului 1551, un fierar a fost arestat pentru adevărul divin, la Komen, în Flandra. El și-a mărturisit liber credința și, cum nu voia să se abată de la ea, a fost condamnat la moarte în două moduri, și anume, dacă se dezicea, urma să fie executat cu sabia; în caz contrar, urma să fie ars de viu. În acest scop, s-au făcut pregătiri în două rânduri; dar văzând mulțimea și temându-se de necazuri, autoritățile l-au ținut pe frate în închisoare. De aceea, unii s-au urcat în vârful închisorii și au spart acoperișul, pentru a vedea ce se făcea cu condamnatul. În cele din urmă, cineva a bătut la ușa închisorii, dorind să afle dacă fratele era viu sau mort. După ce a fost admis, s-a întors imediat cu sânge pe mână, pe care l-a arătat oamenilor, spunând „Este mort! Este mort!” Mortul a fost apoi scos pe o scară, cu capul așezat între picioare, iar scara a fost așezată pe zidul curții bisericii, unde preotul a ținut un discurs lung (probabil o predică), spunând, printre altele, că a renunțat la credința sa eretică și a acceptat din nou biserica romană și credința ei mântuitoare; și „ținând acum o hotărâre bună”, a spus el, „a fost executat instantaneu, ca nu cumva să cadă din nou în vechea sa eroare”. Dar s-a crezut cu tărie că preotul l-a defăimat pe cel mort, și aceasta cu atât mai mult cu cât, după ce a relatat sentința, a spus că el a aderat cu obstinație la mărturisirea sa anterioară. Astfel, Dumnezeu îi constrânge pe cei răi ca, spunând minciunile lor, să dezvăluie ei înșiși, fără să-și dea seama, adevărul problemei.

La data de 12 august 303 A.D., un creștin evlavios, numit Euplius, a fost surprins de inchizitorii romani în orașul Catana din Sicilia, în timp ce citea Evanghelia și învăța alți creștini. Aceștia l-au prins și l-au dus lângă tribunal, unde stăteau grefierul tribunalului penal și judecătorul. Între timp, Euplius a strigat cu voce tare: „Sunt creștin și vreau să mor pentru numele lui Hristos.” Calvisianus, proconsulul, auzind aceasta, a spus: „Aduceți-l aici pe cel care a strigat așa.”

În acest timp, Reyer Dircks, un erou evlavios și un soldat viteaz al lui Isus Hristos, deși cu o reputație mică în ochii lumii, care își câștiga existența cu o barcă mică pe râul Amstel, s-a înrolat sub steagul însângerat al Mântuitorului său și s-a unit cu biserica purtătoare de cruce, numită cu dispreț Anabaptiști. După ce a stat cu ei aproximativ trei ani, el a experimentat în mod practic că împărăția cerurilor suferă asuprire și că ea se ia cu hotărâre; în măsura în care nu a putut intra prin sălile spațioase ale palatului binecuvântat al lui Dumnezeu fără să se împingă prin poarta cea strâmtă, astfel încât carnea lui, da, întregul trup, să rămână pe ușiori, iar aceasta în foc, ca hrană pentru păsări și fiare sălbatice.

În jurul anului 1550, s-a întâmplat în episcopia de Bamberg, că două tinere fete s-au căsătorit și L-au primit pe Hristos prin credință, au fost botezate pe baza credinței lor, conform doctrinei lui Hristos, și, renunțând la păcat, au căutat să umble în noua viață cu Hristos. Din acest motiv, anticreștinii au căutat să le împiedice din această bună hotărâre și să le stingă intenția lor bună atât cât le stătea în putere. De aceea, au aruncat pe acești doi tineri mielușei în închisoare, unde i-au torturat cu mare asprime și au căutat și prin alte mijloace necreștinești să le determine să apostazieze; dar, cum ele erau ferm clădite pe Hristos, au rămas credincioase și neclintite în timpul întregii încercări. Col. 2:7; Apoc. 2:10. De aceea, autoritățile, care aici urmează în general sfaturile falșilor profeți, le-au condamnat la moarte; la care ele au fost bucuroase și neînfricațte. Când au fost duse la execuție, persecutorii lor, în semn de ocară și batjocură, le-au pus pe cap cununi de paie; după care unul a spus celuilalt „De vreme ce Domnul Hristos a purtat o coroană de spini pentru noi, de ce să nu purtăm și noi aceste coroane de paie în cinstea Lui?” Dumnezeul cel credincios va pune pentru aceasta o frumoasă coroană de aur și o coroană glorioasă pe capetele noastre.” Astfel, aceste două ramuri tinere s-au înarmat cu răbdare, după exemplul Căpeteniei lor Isus, au rămas credincioase până la moarte, au murit cu tărie și au obținut, prin har, cununa slavei cu Dumnezeu în ceruri.

Se afirmă că, în timpul acestei persecuții (a X-ea), Casian, episcop al bisericii din Brescia, în Italia, fiind nevoit să fugă din cauza persecuției violente, s-a stabilit în orașul Forum Cornelii (în prezent numit Imola), unde a înființat o școală pentru copii. Cu toate acestea, persecuția, care a izbucnit și acolo nu l-a cruțat, căci la scurt timp a fost denunțat ca fiind creștin și arestat. Când judecătorii l-au întrebat ce profesie sau meserie avea, el a răspuns că era învățător și că îi învăța pe copii să citească și să scrie. De asemenea, a fost interogat cu privire la credința sa și, întrucât nu a vrut să o abandoneze și nici să sacrifice zeilor, judecătorii l-au condamnat la o moarte foarte neobișnuită, căci aceasta a fost sentința sa: „Să fie înțepat, tăiat și înjunghiat până la moarte de propriii săi elevi, cu stilouri, cuie, cuțite și alte instrumente ascuțite, cum sunt cele de care se folosesc copiii la școală”.

La o anumită dată, pe care nu am reușit să o stabilim cu exactitate, un băiat pe nume Jacques Dosie, a fost închis la Leeuwaerden, în Friesland, pentru adevărul sfintei Evanghelii. Se spune că nu avea decât vreo cincisprezece ani; dar Dumnezeu, făcătorul de minuni, prin Duhul Sfânt, și-a manifestat puterea prin acest micuț și și-a desăvârșit lauda din gura acestui copil. Matei 21:16; Ps. 8:2. Căci, cu o anumită ocazie, când domnul și doamna de Friesland, împreună cu mulți nobili și doamne, erau adunați la Leeuwaerden, l-au chemat pe Jacques înaintea lor, au stat de vorbă cu el și l-au examinat, pentru a vedea dacă era contaminat de vreo erezie. Dar credinciosul Dumnezeu, conform promisiunii sale (Luca 21:14; Matei 10:19; Marcu 13:11; Luca 12:11), i-a dat o gură și o înțelepciune, cărora ei nu au putut să li se împotrivească sau să le stingă în nici un fel.

Președintele a declarat: „Chemați-i pe creștinii neevlavioși înăuntru.” Demetrius, sutașul, a răspuns: „Iată-mă.” Tharacus a adus primul După ce l-a adus pe Tharacus, proconsulul a spus: „Încă mai disprețuiești închisoarea, legăturile, pedepsele și torturile? Urmează-mi sfatul, Tharacus, și renunță la această mărturisire, care nu-ți folosește la nimic. Mai degrabă sacrifică zeilor, prin care toate lucrurile există”. Tharacus a răspuns: „Vai de ei! Tu crezi că lumea este guvernată de ei, pe când ei sunt destinați focului veșnic; și nu numai ei, ci și toți cei care le slujesc.”

Răutatea preoților era atât de mare încât nu puteau suporta ca aceia care căutau în liniște să slujească lui Dumnezeu Domnul în simplitate și sinceritate să locuiască în Anvers; dar ei l-au instigat atât de mult pe Margraf, încât, mai degrabă decât să-și piardă slujba, a mers să-i prindă și, după ce și-a trimis în acest scop slujitorii, a arestat trei dintre ei, ceea ce a provocat o mare bucurie preoților. Pe de altă parte, frații captivi s-au bucurat și ei că au fost vrednici să sufere pentru numele Domnului. Ei au fost examinați cu asprime cu privire la credința lor, despre care au făcut o bună mărturisire, în ceea ce privește botezul și sacramentul, precum și alte articole; și, deși au fost atacați cu multă subtilitate de către preoți și doctorii din Louvain, ei s-au apărat cu atâta sagacitate cu ajutorul Scripturilor, încât însuși Margraful a declarat că nu a auzit niciodată o expunere atât de clară a Scripturilor și că, dacă ar fi stat cu ei doar două săptămâni, ei ar fi reușit să-l convingă. Atunci frații au spus: „Judecați voi înșivă dacă nu cumva aceasta este adevărata credință și adevărul pentru care ne-am jurat viața și de la care nu ne vom îndepărta, ci vom persevera în ea spre lauda și gloria Domnului, care nu ne-a părăsit, chiar și atunci când stăteam în întuneric”. Evrei 10:28; Matei 24:13; Evrei 13:5; Mat. 4:16.

A doua examinare a lui Tharacus Atunci când Maximus a ținut audiență pentru a doua oară la acești martori credincioși ai lui Isus Hristos și s-a așezat pe scaunul său de judecată, a spus: „Chemați-i pe creștinii neevlavioși.” Demetrius, căpitanul, a răspuns: „Iată-mă, domnul meu!” Atunci proconsulul i-a spus lui Tharacus: „Nu știi tu că vârsta este onorată în multe privințe? Nu te-ai gândit, așadar, dacă vei persista totuși în prima ta intenție? Da, sfătuiește-te cu tine însuți și jertfește zeilor, pentru prosperitatea prinților, ca să ajungi la cinste”.

La sfârșitul lunii ianuarie 1550, la Lier, în Brabant, au fost jertfiți pentru credință patru creștini evlavioși, pe nume Govert, Gillis, Mariken și Anneken, care fuseseră prinși fără violență, ca niște oi pentru sacrificiu. Când au fost aduși în fața consiliului și interogați cu privire la credința lor, ei au făcut o mărturisire sinceră și neîndoielnică a acesteia. Atunci executorul judecătoresc a spus: „Vă aflați aici pentru a vă apăra?”

La Tars, în Cilicia, locul de naștere al apostolului Pavel, au fost întemnițați, în anul 290 A.D., trei creștini evlavioși, și anume Tharacus, Probus și Andronicus; care, după ce au fost aduși în închisoare, în fața tribunalului și în fața eșafodului și după ce au suferit peste măsură pentru numele Domnului și credința în Isus Hristos, au fost în cele din urmă condamnați la moarte, despre care vom nota și vom prezenta cititorului procedurile judiciare, așa cum le-am găsit în autorii antici. Extras din Act. Procons.

Hans van Overdam, împreună cu tovarășii săi de închisoare pentru mărturia lui Isus Hristos, urează tuturor fraților și surorilor în Domnul, har, pace și o dragoste fierbinte, de la Dumnezeu Tatăl și de la Domnul Isus Hristos, căruia I se cuvine lauda, onoarea și maiestatea în vecii vecilor. Amin. Preaiubiții mei, nu vă întristați din pricina mea (Ef. 3:13), ci lăudați-L pe Domnul că este un Tată atât de bun pentru mine, încât pot suferi legături și închisoare pentru mărturia lui Hristos, pentru care sper să intru și eu în foc. Domnul să-mi dea putere prin Duhul Său cel Sfânt. Amin. Umblați în frica Domnului, așa cum ați fost chemați. 1 Corinteni 7:17. Și chiar dacă nu ne mai vedem în trup, să ne vedem și în viitor, în împărăția Tatălui nostru, unde sper să ajung curând. Pacea Domnului să fie cu voi. Amin.

Nu mult timp după aceea, sub același împărat și proconsul și în același an, Zenobius, episcop al bisericii din Aegæa în Cilicia, și sora sa, au fost arestați; și când i s-au oferit, pe de o parte, mari bogății, onoare și poziție, dacă, în conformitate cu porunca împăratului, ar fi slujit zeilor, dar pe de altă parte, multiple chinuri, Zenobius a răspuns: „Îl iubesc pe Isus Hristos mai mult decât toate bogățiile și onoarea acestei lumi. Moartea și chinurile cu care mă ameninți, nu le consider un dezavantaj, ci cel mai mare câștig al meu”.

În anul 1549, cu aproximativ trei săptămâni înainte de Paște, doi bărbați iubiți, pe nume Fije și Eelken, au fost prinși la Boorn, în Frisia de Vest. Ei au fost aduși în fața lorzilor, unde și-au mărturisit cu îndrăzneală credința. Mai întâi l-au interogat pe Eelken, spunând: „Cine te-a împuternicit să aduni poporul, să îl înveți?” Răspuns:„Dumnezeu m-a autorizat”. Evr. 10:25. Întrebare: „Ce ați învățat?” Răspuns:„Întrebați-i pe cei care au auzit-o, ce am învățat noi între noi, căci ați prins o femeie care a ascultat.”

Se afirmă că în al doilea an al domniei împăratului Dioclețian, care coincide cu anul 285, trei creștini evlavioși, frați spirituali și naturali, numiți Claudius, Asterius și Neon, au fost acuzați de judecătorul din orașul Ægæa, în Cilicia, că sunt creștini, de către mama lor vitregă, care, după cum se pare, era o femeie păgână. Împreună cu ei au fost acuzate și două femei creștine cu frică de Dumnezeu, pe nume Donuina și Theonilla. Toți au fost întemnițați până la sosirea lui Lysias, proconsulul, care, în turneul său prin provinciile Ciliciei, a venit și el la Egeea și acolo a ținut un proces penal împotriva creștinilor.

În anul 1549 au fost întemnițate la Amsterdam, pentru adevărul lui Isus Hristos, aproximativ douăzeci de persoane, bărbați și femei, ale căror nume nu sunt cunoscute, mai ales că unii dintre ei au evadat din închisoare în felul următor: unul dintre prizonieri avea doi frați care locuiau în Waterlandt, care erau niște tipi duri și care își petreceau mult timp în taverne. La un moment dat s-a întâmplat că, în timp ce aceștia stăteau în tavernă, au început să se gândească la fratele lor întemnițat și, presupunând că se apropia momentul în care ar trebui să fie oferit, au deliberat între ei cum ar putea să-l elibereze cel mai bine și au făcut un jurământ că nu se vor feri nici de muncă, nici de primejdie, chiar dacă i-ar costa viața; drept confirmare, au ridicat degetele, și-au aruncat pălăriile în aer și l-au chemat pe Dumnezeu ca martor.

Se afirmă că în acest timp, în timp ce păgânii din Augustodunum, numit acum Autum, în Burgundia, într-o zi de sărbătoare a zeiței Cybele, pe care o numeau mama zeilor, purtau în jurul ei imaginea ei pe o căruță, în procesiune, un anumit creștin evlavios, numit Symphorianus, a întâlnit această imagine și a refuzat să i se închine. În consecință, a fost arestat ca persoană impură sau disprețuitoare a zeilor și adus în fața lui Heraclius, proconsulul, care, în acel oraș, exercita cea mai strictă vigilență asupra creștinilor. Când a stat în fața scaunului de judecată, Proconsulul l-a întrebat de numele său. Symphorian a răspuns că era creștin de religie, că se născuse din părinți creștini și că primise numele Symphorian.

Claes Leeks, originar din Ostende, a fost chemat la primărie în anul 1548, din cauza unor informații care circulau despre el. Ajuns acolo, el a fost examinat cu privire la credința sa și, făcând o mărturisire bună, a fost închis în închisoare. Era un om cu o reputație foarte bună, din cauza numeroaselor milostenii pe care le făcea săracilor. Când a fost examinat, el renunțase la biserica papistașă, romană, și de asemenea la botezul copiilor, pe care-l respinsese cu ajutorul Sfintelor Scripturi.

În vechile scrieri ale martorilor evlavioși ai lui Isus Hristos, se relatează despre Marinus, un cetățean al Ierusalimului, de origine nobilă, care, deși aparținea nobilimii, nutrea o afecțiune sinceră pentru adevărații creștini, care în acea vreme erau peste măsură de asupriți. Din acest motiv, pizmașii săi, care erau geloși de onoarea nobilimii sale, l-au acuzat și acuzat aspru că este creștin; lucru pe care l-a mărturisit și el, când a fost adus în fața judecătorului; da, a declarat cu voce tare și clară că era cu siguranță un creștin. Judecătorul i-a dat atunci un răgaz de trei ore pentru a se gândi dacă va muri ca un creștin sau dacă va jertfi zeilor și împăratului.

Se afirmă că, în acest timp, Fructuosus, episcop al bisericii din Tarragona, în Spania, și Augurius și Eulogius, diaconii săi, au fost arestați la porunca lui Aemilian, proconsulul, și ținuți în închisoare șase zile, înainte de a fi aduși în fața tribunalului proconsulului. Când se aflau în fața scaunului de judecată, Aemilian le-a poruncit să îngenuncheze în fața altarelor, să se închine zeilor care stăteau pe ele și să le aducă jertfe, spunându-i lui Fructuosus: „Înțeleg că tu ești un învățător al unei religii nou inventate și că le inciți pe tinerele zăpăcite să nu mai meargă în crângurile unde se închină zeii, ba chiar să-l părăsească pe însuși Jupiter. Mergi mai departe, deci, disprețuind religia noastră, dar să știi că împăratul Gallien a emis, cu buzele sale, un decret prin care obligă pe toți supușii săi, să slujească acelorași zei pe care prințul, adică împăratul, îi slujește sau îi cinstește”.

În jurul anului 1547, a existat o femeie cu frică de Dumnezeu, al cărei nume era Richst Heynes (numită astfel după soțul ei, conform obiceiului din țară), care locuia în Ilst, nu departe de Sneeck, în Friesland. Și ea și-a plecat umerii sub jugul ușor al Domnului Isus, ascultând și urmând glasul lui binecuvântat, evitându-l pe cel al străinilor care i se opuneau. Vrăjmașii lui Dumnezeu, observând acest lucru, au căutat foarte repede să o împiedice și să o oprească; în acest scop, au trimis slujitori tiranici, care au venit ca niște lupi răpitori și au prins această oaie lipsită de apărare. Soțul ei, dându-și seama de aceasta, a scăpat cu mare primejdie de viață.

După nenumărate necazuri și suferințe asupra evlavioșilor urmași ai lui Isus Hristos, s-a întâmplat că procurorul de la Haga și executorul judecătoresc din Amsterdam, Waterlandt și Zeevanck, au venit la Edam cu o întreagă trupă de aprozi. Aceștia au venit pe 12 martie, adică în vinerea care precede marțea Grasă, anul 1546 d. Hr., noaptea, cu torțe și felinare, în casa lui Dirk Pieters Smuel și a lui Jacob den Geldersman, ambii cetățeni din Edam, de o singură credință și căutători ai adevărului. I-au scos din casele lor, din paturile lor, și i-au condus dinspre est, prin portalul de piatră, spre vest, unde au fost urcați într-o barcă și astfel au fost aduși prizonieri la Amsterdam, de unde, după un anumit timp, au fost aduși la Haga, unde, pe data de 16 mai a aceluiași an, au fost examinați cu privire la credința lor și, deoarece au aderat cu fermitate la adevărul pe care-l primiseră, au fost condamnați, pe data de 22 mai, în înalta curte a domnilor acestei lumi, să fie arși de vii.

În relatarea noastră despre botez în secolul al treilea, cu referire specială la anul 231, am vorbit despre opiniile lui Origen și am arătat că el ne-a lăsat învățături foarte excelente și salutare cu privire la botezul pe baza credinței; și, de asemenea, că în învățătura sa s-a opus jurământului, războiului, celibatului obligatoriu, viziunii literale a Cinei Domnului, celor care învățau ceva și nu practicau ei înșiși, anticristului etc. De asemenea, am arătat acolo că unele lucruri foarte ciudate au fost puse în sarcina lui ca fiind opiniile sale, de care, totuși, principalii scriitori antici, precum și autorii de mai târziu, i-au dat dreptate; toate acestea pot fi examinate la locul indicat și considerate cu discreție creștină. Acest lucru îl lăsăm la judecata celor judicioși. Prin urmare, vom continua să tratăm despre martiriul său și despre cât de mult a trebuit să sufere pentru numele Domnului Isus.

Când constrângerea conștiinței și a credinței nu a încetat, ci a crescut și a izbucnit din ce în ce mai mult prin adepții papismului, împotriva creștinilor pioși, care, conform poruncii lui Hristos, fuseseră botezați pe baza credinței lor, s-a întâmplat că un anumit frate pios, numit Quirinus Pieters, originar din Grœningen, s-a despărțit și el de papism și s-a alăturat bisericii purtătoare de cruce a lui Isus Hristos, numită botezați sau, cu dispreț, rebotezați (anabaptiști), fiind primit în biserică prin botez, după mărturisirea credinței sale, de către Menno Simons, care era în acea vreme unul dintre cei mai eminenți învățători din Friesland.

Se afirmă că la scurt timp după moartea lui Pionius și a martirilor precedenți, a suferit un anumit creștin elavios, numit Maximus, cetățean al Efesului; cu privire la care, noi, pentru a prezenta chestiunea în modul cel mai scurt, clar și simplu, vom copia (în loc de mărturia părinților) înregistrările în sine, care au fost aprobate de Proconsul și scrise de grefierul tribunalului. Acestea se citesc astfel: „Maximus, cetățean din Efes, fiind prins și adus în fața lui Optimus, proconsulul Asiei, acesta l-a întrebat: „Cum te cheamă?”.

În anul 1546, fratele Michael Matschilder, numit și micul Michael, un slujitor al lui Isus Hristos și al bisericii sale, și alte două persoane, și anume soția sa Elizabeth și Hans Gurtzham, un cizmar, au fost arestați și cercetați la Altenburg, în Kærnthen Superior. Un doctor și un om învățat din Villach au disputat cu ei; dar acest frate le-a dat astfel de răspunsuri, încât au trebuit să se retragă în confuzie, neputând să realizeze nimic.

În acest timp se face mențiune despre un anumit creștin evlavios, numit Pionius, un om foarte cunoscut datorită virtuții sale remarcabile, care a stat întotdeauna fără teamă în fața judecătorilor și, după cum declară Eusebiu, a răspuns cu fermitate la toate întrebările lor, da, a învățat și a disputat în instanță, astfel încât cei care au ezitat din cauza persecuției au fost astfel întăriți și încurajați. În timp ce se afla în închisoare, el i-a întărit pe frați și i-a încurajat să lupte cu stăruință până la sfârșit, în credință, pentru Domnul, în care el i-a precedat ca un bun conducător. Căci, potrivit mărturiei lui Eusebiu, în cele din urmă a fost bătut în cuie pe o bucată de lemn și aruncat într-un foc aprins, și astfel a avut o moarte binecuvântată. Eusebiu, lib. 4, cap. 15, preluat din scrisoarea celor din Smirna, despre moartea lui Policarp și a unora dintre martirii care i-au urmat.

În acest an, de asemenea, fratele Hans Blietel, care fusese trimis de biserică, a fost prins la Ried, în Bavaria, pentru că cei din Ried oferiseră o sumă de bani celui care îl va prinde. Astfel, a existat un trădător, care i s-a adresat cu cuvinte frumoase, pretinzând a fi foarte zelos și, sub dorința de a fi cu el, l-a ademenit în casa sa. Fratele a presupus că era preocupat de mântuirea sufletului său și a mers cu el. Apoi l-a încuiat în casa lui și i-a spus „Hans, ești prizonier.” Dar Hans a răspuns: „Doamne ferește să faci asta; nu cumva am venit la tine pentru bine?”.

Heron, Ater și Isidor, egipteni prin naștere, și un tânăr de cincisprezece ani, numit Dioscorus, au fost încredințați judecătorului din Alexandria, în același timp. Judecătorul l-a examinat mai întâi pe tânăr, presupunând că era foarte ușor să-l convingă sau să-l înșele prin cuvinte frumoase sau, dacă nu pe această cale, să-l determine prin chinuri (despre care, după cum spune Eusebiu, i s-au aplicat multe), să nege credința creștină. Dar acest tânăr excelent, Dioscorus, nu a putut fi determinat nici prin cuvinte frumoase, nici prin forța chinurilor, să se supună judecătorului. Pe cei trei bărbați, și anume Heron, Ater și Isidor, judecătorul i-a biciuit cu cea mai mare cruzime și i-a cercetat cu tot felul de lovituri, cu intenția de a-i îndepărta de la credință; dar când a văzut că, datorită credinței lor în Isus Hristos, au îndurat cu vitejie toate chinurile, i-a dat călăilor pentru a fi arși de vii; cu excepția tânărului Dioscorus, pe care l-a eliberat, datorită curajului său, precum și a răspunsurilor uimitor de discrete pe care le-a dat la fiecare dintre întrebările sale; spunând că, având în vedere tinerețea sa, va face cu ochiul la perversitatea sa pentru moment, pentru ca, între timp, să reflecteze asupra problemei și să se pocăiască. Dar scriitorii antici afirmă că, venind la biserica lui Isus Hristos, Dumnezeu l-a rânduit să fie un bastion și o mângâiere pentru poporul său; așteptând un conflict mai lung și mai aspru și o răsplată mai mare și mai deplină; din această cauză, precum și din cauza suferințelor sale anterioare, el a fost socotit printre martirii evlavioși. A se vedea autorii și cărțile menționate mai sus.

În acest an, fratele Oswald din Jamnits, a fost închis pentru credință, la Viena, în Austria, și s-au încercat diferite mijloace pentru a-l determina să apostazieze. Cetățenii au venit la el în închisoare și, într-o manieră prietenoasă, l-au îndemnat cu insistență să se lepede, altfel vor fi nevoiți să-l înece în Dunăre. Dar el a spus: „Chiar dacă m-ați îneca, nu mă voi îndepărta de Dumnezeu și de adevărul Său. Hristos a murit pentru mine și pe El Îl voi urma, și voi muri și eu pentru adevărul Său, mult mai degrabă decât să-l părăsesc”. Indiferent ce ar fi spus, nu l-au putut face să apostazieze. Doi frați au venit atunci la el, care l-au mângâiat; lor le-a încredințat pe soția și copilul său. S-au îmbrățișat și astfel și-au luat rămas bun unul de la altul, urându-i răbdare în suferința pe care trebuia să o îndure cu nevinovăție. După ce a stat închis un an și șase săptămâni, l-au luat din închisoare într-o anumită noapte de miercuri; l-au scos din oraș, ca mulțimea poporului să nu vadă și să nu audă nimic, și l-au înecat în Dunăre. Nu s-a ținut nici un proces asupra lui și nici nu i s-a făcut cunoscută crima.

Ireneu, de origine asiatică, s-a născut la Smirna. În tinerețe a frecventat școala și a fost ucenicul lui Policarp, care a fost numit de apostolul Ioan episcop al bisericii din Smirna, iar mai apoi a devenit martir, așa cum am arătat deja la locul potrivit. Datorită aptitudinilor sale (ale lui Ireneu) deosebite, a devenit ulterior episcop al bisericii din Lyon, în Franța, în locul lui Photinus. Erudiția sa era atât de mare, încât Eusebiu îl preamărește mai mult decât pe oricare dintre învățații care au trăit înainte și în timpul său. Tertulian l-a numit „cel mai remarcabil cercetător al tuturor felurilor de învățătură”. Ieronim a spus că a fost „un om apostolic, care a trăit alături de vremea apostolilor”. Epifanie i-a dat titlul de „divin sfânt și străvechi”, da, un „succesor al apostolilor”. În slujirea sa, el a fost un slujitor atât de credincios în casa Domnului, încât a avut supravegherea nu numai a bisericii din Lyon, unde era episcop, și a altor biserici din Franța, ci chiar și a unor biserici din Asia și Frigia.

La Bolsweert, în Friesland, era un adevărat miel al lui Hristos, pe nume Francisc, care trăia cinstit, în teama de Dumnezeu. Iov 1:1. De aceea a fost prins și dus cu o sanie la Leeuwaerden, unde a fost întrebat în fața consiliului de ce nu vrea să jure și nici să țină cina cu ei în biserică. El a răspuns: „Domnii mei, Hristos ne învață că nu trebuie să jurăm deloc; și pentru că voi, oamenii, sunteți necredincioși și necurați, nu voi avea părtășie cu voi”. La aceste cuvinte, domnii s-au simțit jigniți și au spus: „Nu, nu, nu! „Noi nu suntem nici hoți, nici ucigași; ce necurăție avem atunci?” Ci ni se pare că tu susți o doctrină falsă, iar dintre astfel de eretici mai sunt încă și mai mulți, pe toți cei pe care intenționăm să-i exterminăm cu desăvârșire.”

Perpetua și Felicitas erau două femei creștine foarte evlavioase și onorabile, din Tuburbi, un oraș din Mauritania, o provincie din Africa. Amândouă au fost prinse foarte intempestiv, pentru a suferi pentru numele lui Hristos, deoarece Felicitas era foarte avansată în sarcină, iar Perpetua născuse de curând un copil, pe care îl alăpta. Dar acest lucru nu le-a făcut să le slăbească inima, nici nu le-a surprins în așa fel încât să-l părăsească pe Hristos, și nici nu le-a împiedicat să continue pe calea evlaviei; ci au rămas ucenici la fel de credincioși ai lui Hristos și au devenit martiri neclintiți.

Când John Claess și Lucas Lamberts, un bătrân de optzeci și șapte de ani, numit bunicul, au intrat în curte, s-au salutat cu un sărut. John Claess i-a spus bunicului: „Dragul meu frate, cum te simți?” Bunicul a răspuns plăcut, cu o figură veselă: „Foarte bine, dragul meu frate.” Apoi a spus John Claess: „Nu vă temeți nici de foc, nici de sabie; O, ce ospăț plin de bucurie ne va fi pregătit înainte ca ceasul să bată amiaza!”

Cam în acest timp, un frate pe nume Damian, din Algau, a fost arestat la Ingolstadt, pentru a-l îndepărta de credință; dar când nu a putut fi îndepărtat în nici un fel, a fost condamnat la moarte. În drum spre locul de execuție, el a îndemnat poporul și a dat socoteală cu privire la credința sa, astfel încât un student a spus că unul din două lucruri era sigur: că acest om avea credința fie de la diavolul cel rău, fie de la Duhul lui Dumnezeu, din moment ce cunoștințele sale erau atât de extinse, pentru că, după toate aparențele, era un om simplu.

În al șaptesprezecelea an al împăratului Marcus Aurelius, au fost uciși, printre alți martiri evlavioși la Lyon, în Franța, Epipodius, cetățean al Lyonului, și Alexandru, grec prin naștere; a căror întemnițare, suferință și moarte au avut loc în acest mod: Când păgânii au crezut că numele creștin a fost în întregime extirpat la Lyon și Vienne și că nu mai rămăsese nici o persoană care să-l mărturisească, acești doi, ca și restul creștinilor de acolo, au fost trădați, acuzați și, după trei zile, puși în fața tribunalului guvernatorului.

În anul 1538, în luna august, au fost arestați în oraș zece sau șaptesprezece bărbați și femei, despre care se spunea că au fost rebotezați, cu toții oameni simpli (sau săraci) etc., cu excepția unui orfevru (aurar), care se afla printre ei, al cărui nume era Paul Vandruynen, și care se spunea că era învățătorul lor. Acest Paul, împreună cu alți trei bărbați, a fost strangulat de viu și ars pe eșafodul din Vucht, pe data de 9 septembrie.

În anul 1536, în ziua de sfintei Margareta, dimineața, executorul judecătoresc din Zierichzee a arestat trei frați și o soră, pe nume Peter Gerrits, Peter Joris, Peter Leydecker și Johanna Mels, pe care i-a luat cu el pe jumătate îmbrăcați și i-a pus în închisoare, unde au fost închiși timp de șapte săptămâni; dar nici o suferință sau nenorocire aplicată asupra lor nu i-a putut determina să apostazieze. Când au fost examinați și li s-au prezentat multe legi seculare, pe care ei s-au străduit să le respingă cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu, dregătorul a spus: „Nu ne pasă de Cuvântul vostru al lui Dumnezeu, ci ne ținem de mandatul împăratului și îi vom extermina în mod rușinos pe toți cei care vor acționa contrar acestuia.”

În Istoria bisericească a lui Eusebiu, precum șiîn alți câțiva scriitori antici, se face mențiune despre un bătrân de peste nouăzeci de ani, numit Photinus, învățător al bisericii din Lyon, în Franța. Se spune despre el că, din cauza vârstei sale înaintate, nu mai putea să meargă, dar, având o dorință atât de arzătoare de a muri pentru numele lui Hristos, el, după cum a consemnat A. Mellinus, s-a lăsat purtat în fața scaunului de judecată, pentru a fi condamnat la moarte împreună cu ceilalți martiri. Când a fost adus la tribunal de către soldați, magistratura orașului Lyon și întreaga mulțime a poporului l-au urmat și au început să strige că este creștin, aducând multe calomnii și defăimări. Eusebiu spune că, în timp ce acest bătrân stătea în fața judecătorului la tribunal, poporul de rând a început să strige: „Acesta este însuși Hristos”.

Este evident din scriitorii antici că, în timpul și în jurul timpului în care Attalus a fost ucis, alți martiri au fost de asemenea uciși pentru Isus Hristos, aproape în același mod sau, cel puțin, cu chinuri la fel de mari. Unii dintre acești martiri nu sunt menționați, în timp ce alții sunt menționați, și anume: Maturus, Sanctus, Blandina și un tânăr de cincisprezece ani, din Pont. Referitor la circumstanțele suferinței și morții lor, aflăm că, în esență, aceasta s-a petrecut, în felul următor:

În anul 1528, Leonhard Schoener din Becklasburg a fost arestat. Era un slujitor al lui Dumnezeu și cunoștea bine Sfintele Scripturi, precum și limba latină. El a învățat cu credință adevăratul botez al lui Hristos și al apostolilor săi, adevărata Cină a Domnului și articolele credinței creștine; da, Cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, el a depus mărturie împotriva botezului copiilor, a sacramentului abominabil și a altor abominații ale lui Antihrist. Inițial a fost călugăr care a umblat desculț timp de aproximativ șase ani, dar văzând necurăția, desfrânarea, fățărnicia (Matei 7:15) și viclenia călugărilor și a preoților, și examinând viețile lor după Cuvântul lui Dumnezeu, a părăsit mănăstirea din Judenburg, în Austria, și a mers la Nurenberg, a învățat meseria de croitor, iar apoi călătorind ca croitor de meserie, a ajuns la Nulasberg, în Austria.

George Wagner, din Emmerich, a fost arestat la München, în Bavaria, din cauza a patru articole de credință. În primul rând, că preotul nu poate ierta păcatele. În al doilea rând, că el nu crede că un om îl poate coborî pe Dumnezeu din cer. În al treilea rând, că nu crede că Dumnezeu sau Hristos se află trupește în pâinea pe care preotul o pune pe altar, ci că este pâinea Domnului. În al patrulea rând, că el nu susținea credința că botezul cu apă ar avea vreo putere mântuitoare. Deoarece nu a vrut să renunțe la aceste articole, a fost chinuit foarte tare, astfel încât prințul a simțit o mare compasiune pentru el și a venit personal la el în închisoare și l-a îndemnat cu tărie în acest sens, promițându-i că îl va numi prietenul său toată viața sa. De asemenea, și tutorele prințului, l-a îndemnat cu stăruință să se lepede și, de asemenea, i-a făcut multe promisiuni. În cele din urmă, soția și copilul său au fost aduși în fața lui în închisoare pentru ca, în acest fel, să-l determine să se lepede. Dar nici el nu a fost mișcat în acest fel, căci a spus că, deși soția și copilul îi erau atât de dragi încât prințul nu-i putea cumpăra cu toată stăpânirea sa, totuși nu-l va părăsi pe Dumnezeul și Domnul său din cauza lor. Mulți preoți și alții au venit și ei la el, ca să-l convingă; dar el a rămas neclintit și statornic în ceea ce Dumnezeu îi dăduse să cunoască. De aceea a fost în cele din urmă condamnat la foc și la moarte.

După un proces îndelungat, în ziua plecării sale din această lume, articolele învinuirii sale fiind multe, Michael Sattler a cerut să i se citească din nou și să fie din nou examinam. La aceasta, executorul judecătoresc, în calitate de guvernator al împăratului s-a opus și nu a consimțit. Michael Sattler a cerut apoi permisiunea de a vorbi. După o consultare, judecătorii au revenit ca răspuns că, dacă oponenții săi ar permite acest lucru, ei (judecătorii) ar consimți. După aceea, secretarul orașului Ensisheim, în calitate de avocat al respectivului guvernator, a vorbit astfel: „Prudent, onorabil și înțelepti domni, el s-a lăudat cu Duhul Sfânt. Acum, dacă lăudăroșenia lui este adevărată, mi se pare că nu este necesar să-i acordăm acest lucru; pentru că dacă are Duhul Sfânt, așa cum se susține el, acesta îi va spune ce s-a făcut aici”. La aceasta, Michael Sattler a răspuns: „Nu, nu, nu: „Slujitori ai lui Dumnezeu, sper că cererea mea nu va fi respinsă; căci articolele menționate îmi sunt încă necunoscute”. Secretarul orașului a răspuns: „Prudent, onorabil și înțelepti domni, deși nu suntem obligați să facem acest lucru, totuși, pentru a da satisfacție, îi vom îndeplini cererea, pentru a nu se crede că i se face nedreptate în erezia sa sau că dorim să-l nedreptățim; prin urmare, să i se citească articolele.”

În Cronica lui P. J. Twisck se găsește următoarea relatare pentru anul 170 d.Hr: „Germanicus, împreună cu alți prieteni dragi ai lui Dumnezeu, a trebuit să sufere persecuții și torturi severe pentru numele lui Hristos, iar în cele din urmă a fost aruncat în fața fiarelor sălbatice și astfel și-a pus capăt de bunăvoie vieții.” Cartea a 2-a, van den undergang, pagina 46, col. 1, din Euseb, lib. 4. În ceea ce privește cauza convertirii, suferinței și morții sale, alți autori scriu astfel: „Când spectatorii (în timp ce creștinii erau executați în mod mizerabil) au văzut cu ochii lor că trupul martirilor lui Hristos, prin multe biciuiri și lovituri, era sfâșiat și rupt până la venele cele mai adânci și până la tendoanele cele mai adânci, astfel încât se puteau vedea mișcându-se măruntaiele și părțile cele mai tainice ale trupului; și că torționarii au împrăștiat apoi pe pământ oale, scoici și chiar calupuri, pe care îi rostogoleau, îi târau și pe care îi apăsau pe creștinii astfel chinuiți, cu trupurile lor goale; și că, în cele din urmă, când, din cauza chinurilor anterioare, abia dacă mai puteau trăi sau respira, îi aruncau în fața fiarelor sălbatice, pentru a fi devorați de ele; spun că, atunci când spectatorii acestor tragedii au văzut cât de inuman erau tratați acești oameni și, pe de altă parte, cât de răbdători suportau chinurile creștinii suferinzi, au fost foarte uimiți, ba chiar îngroziți.

Iustin a fost numit fiul lui Priscus Bacchus și s-a născut din părinți greci, la Neapolis, în Palestina. La locul potrivit am vorbit despre opiniile lui Iustin cu privire la botezul pe bază de credință și am arătat că el a fost sănătos și corect în ele. Acum, însă, se cuvine să vorbim despre nașterea sa spirituală, despre patria sa cerească și despre modul concludent în care a arătat că era un copil al lui Dumnezeu și un cetățean al cetății cerești, plin de toate bunătățile; ceea ce a apărut nu numai la începutul și progresul credinței sale, ci mai ales la sfârșit, când a mărturisit puterea ei cu moartea sa și a pecetluit-o cu sângele său.

Citim în Apocalipsa lui Ioan că Domnul a poruncit robului Său Ioan să scrie câteva lucruri îngerului (adică episcopului sau învățătorului) bisericii din Smirna, atât pentru îndemnul învățătorului, cât și pentru slujirea bisericii, spunând: „Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat: Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat), şi batjocurile, din partea celor ce zic că sunt Iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.” Apocalispa 2:8-10

Felicitas era o văduvă creștină din Roma și avea șapte fii, ale căror nume erau: Januarius, Felix, Philippus, Sylvanus, Alexander, Vitalis și Martialis. Aceștia trăiau împreună cu mama lor într-o singură casă, ca o întreagă biserică creștină. Despre mamă se spune că, prin comuniunea creștină (conversația) pe care o avea cu femeile romane, ea a convertit pe mulți la Hristos. Fiii, la rândul lor, s-au achitat și ei bine, câștigând mulți bărbați la Hristos.

Citim în Faptele Apostolilor, cap. 17, versetul 34, că printre cei care au aderat la învățătura lui Pavel se regăseau și Dionisie, unul dintre membrii consiliului atenian, și o femeie pe nume Damaris. Despre acest Dionisie, supranumit Areopagitul, s-a mărturisit că a înaintat atât de mult în religia creștină, încât Pavel l-a numit ulterior episcop la Atena; totuși, în cele din urmă, după ce a făcut o mărturisire de credință gloariasă și a suferit multe și grele chinuri, a fost încoronat, ca un erou victorios al lui Isus Hristos, cu cununa martirilor, când ajunsese foarte bătrân și își încredințase duhul în mâinile Tatălui său ceresc.

Barnaba, sau Barsaba, supranumit și Iosif, Iose sau Iust, era un levit din Cipru, plin de Duhul Sfânt. El a fost numit fiul mângâierii, în adevăr dovedindu-se a fi unul sfinților săraci. Fapte 11:24; 1:23; 4:36; Euseb. hist. Eccl. lib. 2. cap. 1. Se susține că el a fost unul dintre cei șaptezeci de ucenici ai lui Hristos. Pe baza multiplicității numelor sale, putem constata renumele și eminența sa, pe care le-a câștigat prin râvna și evlavia sa. Acesta l-a adus pe Pavel, după convertirea sa, la apostoli; și când Cuvântul lui Dumnezeu a fost propovăduit grecilor la Antiohia, de câțiva oameni din Cipru și Cirena, el a fost trimis de apostoli să cerceteze problema, și când a constatat-o, acesta i-a încredințat despre adevăr. Fapte 9:27; 11: 20–23.

În primul rând şi fundamental pentru viziunea anabaptistă era concepţia lor despre ucenicia față de Hristos, privită de ei ca fiind esenţa creştinismului. Era un concept menit să transforme întregul mod de viaţă al credinciosului ca individ şi al societăţii, transformat după învăţăturile şi exemplul lui Hristos. Anabaptiştii nu puteau înţelege un creştinism care făcea din naşterea din nou, din sfinţenie şi dragoste în principal o problemă a intelectului, o problemă de doctrină sau o experienţă “subiectivă” şi nu o transformare reală a vieţii.